De secetă
pământul a crăpat
cât să mă cuibăresc
în inima câmpiei
Şi simt cum solidar
sufletul trupului meu
mă frânge crăpându-mă
cu şanţuri
Nestemată, ploaia
se îndură
de uscăciunile noastre
şi ne aruncă apa
din care încolţim
împreună

Zvâcniri gestante, scârba ce mocneşte,
Modesta umbră fadă a trăirii,
Tăişul viu al vorbei şi-al privirii
Pe gardul clipei vagi mă răstigneşte.

Să fug, să strig, din mult prea plinul firii,
Să-nduplec ura ce m-a prins în cleşte ?
N-ar fi mai bine s-o înfrunt, orbeşte,
Să mă arunc în lama primenirii ?

Să trec prin toate, cu priviri avide,
Cum aş tăia în carne de poem.
Un pas mai mult şi zborul se decide.

Sfârşeşte frica de un surd blestem
Şi-o poartă către mine se deschide.
Să nu mă tem ! Deloc. Să nu mă tem !

Traversau cararea ce serpuieste printre bolovani de stînca si tufisuri umede, încîlcite în ochiurile de apa. Frunzisul fosnea usor neplacut si studentul se simtea ametit de monstruozitatea peretilor crestati de crapaturi adînci, care purtau urmele unor ghiare uriase.
Fata usor crispata a barbatului cu privirea întunecata, privea tacuta spre creaturile ce trageau dupa ele, corpul neînsufletit, din care se scurgeau bale galben-verzui si sînge.
Tacerea sumbra nu era tulburata decît de...

avem aceeaşi umbră-nflorită-n coapse
ca o mângâiere plânsă-nvechită
prin iarba lascivă cosită
proaspăt la amiază

mi-e umbra de-orizont-mpletită
zvâcnire de-albastru
rotundă şi trează

jumate din umbră-mi începe cu altceva
solstiţiu naufragiat printre pleoape
răscolitor contur de migdal
heraldic exod de opal
rombos lichid pe colţul de noapte...

aceeaşi umbră-nrourată-n gând
deschide foşnetul
cărnii flămând
mai tandru-nflorită
cu încă o noapte...