Condacul 1 Am ţipat în pieptul unui mort dar acesta nu a înviat şi-a văzut de moartea lui până la capăt în dormitor am o găleată în găleată atâţia morţi atâta apă
Icosul 1 Fiindcă de mică purtai rochii vaporoase cât fierul de călcat la care te uitai şi ziceai că seamănă cu barca din care cobora mereu un miros de peşte căruia mama îi spunea tata
Degetele mele pianotează uşor pe formele ei Compun simfonia atingerilor Amprente în opus major Orice iubire începe În cheia sol
Vântul bate la fereastră Trezeşte-te! Iubirea ta se află la trei ore de zbor Într-un cuib te aşteaptă Fii pasăre!
Degetele mele pianotează uşor la fereastră Azi oare aerul este mai greu decât sufletul meu? Curaj! Îmi spune Soarele şi-mi întinde o rază Curaj! Îmi spun şi eu şi m-arunc zmeu
- Bine v-am găsit domnilor, spuse Directorul aşezându-se pe fotoliul împins cu grijă de Adjunct. - De-abia aşteptăm să auzim noutăţile, domnule! - Sunt multe şi foarte importante, incită el auditoriul cu o voce gravă de parcă toată soarta omenirii ar fi stat pe umerii săi. Toată întreprinderea aştepta cu sufletul la gură reîntoarcerea Directorului de la şedinţa importantă ce avusese loc la Minister. Plecase cu două zile în urmă, destul de precipitat şi nu avusese timp decât să-şi anunţe secretara pentru a contramanda toate întâlnirile.
e-o toamnă inodoră cu fructele de ceară octombrie boleşte cu oase lângă foc prin care ploi şi lacrimi strecoară la un loc un vin de-ngropăciune frunzarelor de-afară
durerea, ca o rană, pe umăru-ţi pribeag îţi ţine loc în beznă de lampă de petrol c-un fâlfâit lugubru un corb îţi dă ocol de parcă-amărăciunea ţi-ar da-o în vileag
ciudat... cum simt pe umeri noi muguri, cum dospesc deşi mi-e dor de-o noapte în care va să ningă până s-o rupe cerul şi lampa să mi-o stingă iar eu să plec prin beznă şi să mă-ndrăgostesc
Mai aud fâlfâirea eterului şi recunosc în falduri gândul răpus mă doare amintirea iubirilor la sânul unei muze Îmi amintesc, mai ştiu, cum mă-mbia adesea cu ochii ei de aer să nu-mi destram suflarea cu strigăte-n pustiu, să nu mai scurm nisipul cu semne care pier La semnele-i tăcute, la cel de întrebare, m-am prăbuşit în fiinţa-mi unde păream mai pur, în ochi cioburi de lacrimi
şi din oboseală sau devălmăşie surzi şi orbi vom trece multe săptămâni o absenţă ţie, o tristeţe mie lumânări ne-or creşte într-o seară-n mâini
două universuri în puţinătatea unei înţelegeri flăcărind plăpând noi ce înşelasem ieri eternitatea despletiri de drumuri astăzi numărând
fulgeri cu mânie ochiul tău din frunte ploaia vinovată cade peste mine sus în locul tainic ce-l aveam în munte regii noştri-s singuri, nu mai au regine
Comentarii