te uitam adesea
dincolo de peretele despărţitor
deşi tu plăte...

Cu tâmpla de tâmpla luminii
mă sprijin
nu-i pulbere
nici foc
în somnul culorii

mi-e bine…
şi visul coboară
rotund!

Cu tâmpla de tâmpla luminii
mă sprijin
nu-i joc
nici urmă de luptă
cu umbre…

… e „vidul” ce lent mă cuprinde
şi visul rotund
undelor se vinde
pe nimic…

mi-e bine…
şi nu-mi amintesc
să fi avut
un chip –

MOŞTENIRE

Margaretei, fetiţa de dincolo

Perna mea
Are urechile mari, revărsate pe umeri
Genele coboară spre tâmple
Ca două picături de parfum
Ieri era albă
Azi e pătată cu ceară şi scrum

Perna mea
E speriată de-un singur coşmar
C-o să ajungă într-o zi
Pe un pat de spital
De-aceea o las moştenire oricui
De sus pare altfel, sfătoasă şi blândă
Ca o raţă cu pui

Iertare îţi cer (de-ai ajuns şi-ai citit)
Că azi m-ai strigat şi nu
M-am trezit.

Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire

Un gând buimac într-un ungher îmi zace
Şi nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Şi mă aruncă-n lumile opace.

Trec voci cerşind cărarea neumblată,
Dar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.

Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.