Cerul s-a spart
in mii de poliedre
şi astfel
plouă in parcul desfrunzit
cu cioburi de iubire.

Bănci solitare-n
univers incandescent
ascultă destăinuirile
indrăgostiţilor
sub patrafirul serii.

Bucăti de marmură
şi firimituri ale statuilor insângerate
zac pe covorul ros de moliile
bătrâneţii
şi
ascultă infricoşate
bocetul florilor,
la gramofonul tinereţii.

nu credeţi că poate acum e momentul
să-i cerem iubirii şi devotamentul?
nu credeţi că astăzi cuvântă profeţii?
cu cine se luptă întruna poeţii?

cu umbre, cu demoni, cu muze parşive
cu versuri în sânge şi lacrimi tardive
cu vise cumplite-n secundele care
idilele nopţii ne sunt mai precare

cu gesturi mocnite-nainte de vreme
cu divinitatea uitând să ne cheme
cu lumea grăbită rămasă perplexă
în faţa gândirii atât de complexă

se ridică în spatele meu
mă întreabă dacă va ploua mâine
dacă fumez şi cunosc limba engleză
scot capul pe geam uitasem
lumina aprinsă
clapele pianului amuţite
stau în genunchi
şi privesc marea
lumina înflorind din nisip
Dumnezeu aşează o piatră
să-mi pot odihni fruntea,
Dumnezeu aşează o pasăre,
un cer, o lumină,
se ridică în spatele meu
statuia de nisip
cu ochi de copil

Mă  enervam la culme,
aproape ca atunci când mi se rupea vârful creionului,
aproape, am zis,
de altfel mă gâlceveam cu Haydn de când ne ştiam,
ba că tatal lui era rotar, iar al meu păgubaş,
ba că mama lui era bucătăreasă la cuhnia contelui Harrach,
iar a mea numai nebuna stelelor,
l-am pizmuit aiurea
până şi pentru nepăsarea sa maiestuoasă,
l-am împins de-a berbeleacul de pe scara tramcarului,
ne-am făcut unul altuia farse,
cu brioşe şi cu băşici de porc,