De secetă
pământul a crăpat
cât să mă cuibăresc
în inima câmpiei
Şi simt cum solidar
sufletul trupului meu
mă frânge crăpându-mă
cu şanţuri
Nestemată, ploaia
se îndură
de uscăciunile noastre
şi ne aruncă apa
din care încolţim
împreună

Se pare că
fulgerul industrial căzuse neghiob
în mijlocul pieţei
fibrele porţilor oarbe arzândă
îşi ascundeau ochii sub gratii
tarabele zgomotoase
se-nghesuiau galben roşu
mirosind a resturi de toamnă
trecută de genunchi
şi precupeţele, vai, locuind
pe pungile murdare de reclame
plângeau
fumul lingea pietre după ce obosit
fusese martorul tuturor
copacilor morţi în picioare
fetiţele înveşmântate-n funingine
îşi căutau şosetele albe
cu care să se facă nevăzute
în ciuda sângelui bolborosind

mai ştii
momentele acelea cînd te aşezai lîngă mine cu privirile tale tăcute
ne dezbrăcam de haine de gînduri de caracter...

               Striveşte-mi tâmpla cu ultima

„mână de întuneric” când zorii mijesc

doar aşa voi purta în suflet

semnul zilei

aducătoare de noroc...

                 Striveşte-mi tâmpla

cu dumnezeiasca frumuseţe a florilor

ce-şi dăruiesc parfumul

drumeţilor îngenuncheaţi la răscruce...

... n-o să mă doară nici oglinzile sfărâmate

ale cerului