În mlaştini puturoase şi acre ară morţii Cu minutare lucii meşteşugite-n pluguri Tresaltă caraghioase lăcustele sub juguri Şi-njură birjăreşte nefericirea sorţii. Răstoarnă-n brazde late cât mugurul de seară Cernoziomuri mute de împliniri oloage Nacele de baloane, suspine, monoloage, Popor de râme groase, seminţe de secară, Monocluri fără iris înfipte-n suveniruri De vieţi închiriate cu ora, cu nevoia, Etuiuri-copârşee din arbori de sequoia,
N-a interesat, niciodată, pe nimeni, cine a avut ideea megalomanicei construcţii... Pur şi simplu, într-o dimineaţă, Dictatorul convocase toată echipa sa şi comunicase solemn: "Vom începe construcţia celei mai mari şi fastuoase clădiri din lume!" Toată lumea aplaudase, cu excepţia unuia, care, în dorinţă de afirmare, plusase: "De ce, Mare Conducător, cea mai mare din lume? De ce nu cea mai mare din Univers? Nu meriţi tu aşa ceva?"
O scenă goală, fără decoruri. O scară dublă de zugrav, desfăcută cu faţa la 3/4 spre rampă. Din lateral intră Povestitorul şi se apropie de scară, oprindu-se alături de ea. Este îmbrăcat în tee şi pantaloni scurţi, puţin deasupra genunchilor. Culoarea nu contează. În picioarele goale poartă sandale strânse pe picior. În mâna dreaptă ţine o tamburină.
Povestitorul se uită încurcat spre public, aşteptând să se facă linişte. Eventual, încearcă să o impună făcând semn cu tamburina.
Zăpada apoasă cântă atunci când păşesc. Privesc peste umăr. Ghetuţele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am şapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alţii să mă asculte. Pe tatăl meu toţi îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă şi seara se lasă cu negură rece. Păşesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu nişte fulgi pufoşi cât penele de la moţata noastră.
eram în ultimul tramvai purtînd şevaletul demodat şi dacă îţi spun cum pictam din nou pe furiş peisajul uitat despre lumea întoarsă din mine prin camere cu oglinzi acoperite de cearşafuri
uleiurile îmi vibrau sub degete ca atunci cînd eşti singur şi vezi în depărtare podul de flori străvezie fata morgana poate că am coborît demult dincolo de la o vreme cineva adună culorile uscate pierdute sau e urma albastrului cobalt despre care nimeni nu a scris în decembrie
Drumul îl facem împreună purtând genunchii crucii în creştet dar pe creastă ajungem mereu singuri cu spini de tristeţi înhumate în frunte, căci este loc numai pentru singularităţi acolo, pe culme.
Cruciade punitive de nori pauperi şi palme de ploaie uneori prea acidă trec perpendicular prin noi în fronturi paralele de undă albastră migrând dintr-un univers într-altul, acolo, pe creastă.
Comentarii