Ne tremură paşii pe frunze uscate
pe cărări neştiute de nimeni trecând...
De departe simţim cum sufletul bate
şi soarele-asfinte când mergem tăcând.

Ce mască purtăm pe faţa întoarsă
în noi şi spre noi strivind vechi hotare
şi buzele noastre vorbesc mult prea arse
cuvinte nespuse şi...mult prea ne doare

că nu strigăm lumii şi cerului-naltul
adevăruri aflate doar ca prin minune.
Şi tu eşti bătrân şi copil când bazaltul
din mine sculptezi cu mâini de genune.

sincer, fără ferestre (din ciclul antimythologica)

insomniac, mă închid deschis spre mine

noaptea deşertul rămâne sincer doar cerul se face negru

fără grabă am să mă joc de-a băutorul de cafea

nimic nu mă convinge, melcii au pornit deja spre zori;

alunec spre mine, călcâiul mi l-am lăsat acasă

arcurile voastre trimit fără noimă săgeţi fără oprire

nepăsător nu vă văd, cafeaua mea e uscată, aşa îmi place

drumul mi-l aleg la întâmplare el rămâne sincer şi îi pun semn

"pe-aici a trecut casa mea, fără ferestre"

Beginning mood
Ţi s-a făcut foame, în întuneric, şi ţi-a...

               Striveşte-mi tâmpla cu ultima

„mână de întuneric” când zorii mijesc

doar aşa voi purta în suflet

semnul zilei

aducătoare de noroc...

                 Striveşte-mi tâmpla

cu dumnezeiasca frumuseţe a florilor

ce-şi dăruiesc parfumul

drumeţilor îngenuncheaţi la răscruce...

... n-o să mă doară nici oglinzile sfărâmate

ale cerului