Amfiteatrul era prea mare pentru absolvenţii facultăţii de matematică, dar prea mic pentru suma destinelor ce aveau să fie hotărâte în acea zi. - Victor Lăzărescu, unde doreşti să fii repartizat într-unul din locurile ce au mai rămas disponibile? Nu-i venea să creadă... Liceul din comuna X, pierdută undeva în Bărăgan, nu fusese revendicat de nimeni! Tremurând de emoţie, dar şi cuprins de panica surprizei, de-abia bâigui numele liceului. - Felicitări Victor şi mult succes în viitoarea carieră de profesor!
„Mai lăsaţi-mă cu prostiile voastre!” zise Vasile, un bărbat negricios de vreo 50 de ani, puţin cărunt pe la tîmple, cu un început de chelie, ochi căprui verzulii adînciţi sub arcada puternică, pe care sprîncenele formează o linie aproape continuă, nu foarte stufoasă, de păr negru. Sigur pe sine, perorează cu o voce care nu permite vreo contrazicere. „Ce ne-a adus nouă capitalismul? Am ajuns să murim de foame! Cel puţin, comuniştii erau patrioţi, aveau grijă de popor!”
aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om şi să petreacă ceva timp şi cu mine să ne întâlnim într-o bună zi pe stradă el să mă bată cu palma pe umăr ce faci prietene? apoi să fumăm o mahoarcă să bem un pahar să stăm de vorbă cu orele despre femei să cădem beţi pe sub mese el poate să se prefacă apoi dimineaţa să mâncăm o ciorbă de burtă acrită cu oţet la nota de plată să fie totul trecut în contul lui cu promisiunea unei rugăciuni de mulţumire şi în clipa de pe urmă să ne dăm mâinile bărbăteşte
Realitatea este cel mai frumos spaţiu virtual din universul fiinţei trecătoare sunt călător clandestin în visurile tale cu destinaţia fericire mă aşez la fereastra singurului tren: gândul-expres o amintire
Pe peron în fiecare staţie un an flutură din batistă cad zile ore minute săruturi de-adio şi n-am cuvinte-n secundele ce aleargă pierdute linia vieţii este o cale ferată ruginită de amare speranţe şi dorinţe tăcute
era într-o zi de marţi cu degete galbene ca de ceară cu ceţuri vâscoase devorând oraşul şi oamenii în casa scărilor vaginul tău trosnea inimitabil pe ritmuri vechi de hip-hop
iar tu femeie cu sâni de-ntuneric chicoteai înfundat în amiaza vernală acompaniată de scârţâitul uşii stricate a liftului oprit de decenii la subsol
ştiu doar că dintr-odată m-au înconjurat toate armiile iernii un corb mi-a adus apă în plisc să-ţi sorb uitarea şi l-am strivit înciudat de tâmplă
Zăpada apoasă cântă atunci când păşesc. Privesc peste umăr. Ghetuţele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am şapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alţii să mă asculte. Pe tatăl meu toţi îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă şi seara se lasă cu negură rece. Păşesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu nişte fulgi pufoşi cât penele de la moţata noastră.
Comentarii