În dimpotriva raiului nu plouă,
Căci toamna are-accesul interzis
Şi nici nu ninge când e lună nouă,
Iar iarba este verde de Paris

Aici nu cântă niciun greier vara
Doar patefoane fără căpătâi
Zgârie arii când se lasă seara
Din operete ale nimănui

Nu sunt privighetori, de unde zboruri
Sub cerul de hârtie stacojiu ?
Doar vise dezosate după storuri
Şi crânguri mov cu arbori de sicriu

Abia săltând peste valuri,
purtând în cale pocaluri
cu vin şi smaralde,
bogăţii aducând,
corabia vine adusă de vânt.
Vin copiii cântând,
între mal şi vapoare,
ei strigă aceiaşi chemare:
Veniţi, avem peşte,
Domnul iarăşi ne hrăneşte,
avem peşte, avem peşte!
Copii plesnind din palme
se adună la mal,
chiote se ridică
când saltă un val.
Vin fetele sfioase din sat
şi lasă urme de aur în nisipul uscat.
Femeile privesc lung către zare
ascultă în zarvă apropiata chemare.
Avem peşte, avem peşte,

iată succesiunea de tablouri

autoportret în alb atonal

printre coagulări radioactive

inocenţa sacrificată Necunoscutului

învineţind trupurile dezarticulate

abandonate

lirism de operetă

umbrele sonore compromit amiaza

fiecare ecou se desprinde

încet dintr-o lume închisă derizorie

iluzia alimentează logaritmic euforia aripilor

o altă biografie romanţată

acest echinocţiu impredictibil

prin vechea urbe

trec la nesfârşit

androizi de cristal

într-o alegorie funebră

Clepsidra timpului
s-a spart.
Frunzele mesteacănului
de un albastru ultramarin
stau suspendate-n spaţiu.
Gândul se plimbă pe puntea
ce leagă
realul de eternitate.
Fată-n fată, ingenuncheaţi
punând
amprenta sărutului divin
pe umăr,
străpunşi de aceeaşi săgeata
a iubirii
Adam si Eva, inlănţuiţi,
trăiesc clipa eternei dimineţi.