...s-au strîns în palma mărturiei
nopţi
rupînd zăbala unor alte vieţi
cum tîrîtoarele din pielea-i strîmtă
pe coapse viermuiau copitele
potecilor ce n-ai ajuns
cădeau genunchi de nesfîrşiri
acoperind
ce n-a ştiut
ce n-a putut
uitarea...

Vă voi povesti o întâmplare ce a avut loc demult...
Este aşa de veche... Mai veche decât civilizaţia (oare ce altceva înseamnă civilizaţia decât estomparea sentimentelor, reîntoarcerea paradoxală la primitivism), la fel de veche ca şi primul om...
A fost odată un vânător... Trăia liber prin pădurile lui, lipsit de constrângeri, fără un ţel precis, fără un scop anume... Singura lui dorinţă era de a-şi asigura traiul zilnic şi de a putea astfel apuca ziua de mâine.
De ce?
Pentru ca a doua zi să vâneze iar, pentru a apuca a treia zi şi tot aşa până va trece dincolo.

ce braţ de pământ
coboară noaptea la sine
şi amână luptând
ziua de mâine

nu mai ştiu
am dormit atoatevisând
până târziu
au pierit soldaţii luminii
pe rând

pe frontul dintâi
învingători nu sunt nici unii
balans absolut

şi multe stele
în giulgiul din noapte căzut
pe degetele mele de lut
târând prin inele
prezentul omniacut

iată succesiunea de tablouri

autoportret în alb atonal

printre coagulări radioactive

inocenţa sacrificată Necunoscutului

învineţind trupurile dezarticulate

abandonate

lirism de operetă

umbrele sonore compromit amiaza

fiecare ecou se desprinde

încet dintr-o lume închisă derizorie

iluzia alimentează logaritmic euforia aripilor

o altă biografie romanţată

acest echinocţiu impredictibil

prin vechea urbe

trec la nesfârşit

androizi de cristal

într-o alegorie funebră