Degetele mele pianotează uşor la fereastră

Degetele mele pianotează uşor pe formele ei
Compun simfonia atingerilor
Amprente în opus major
Orice iubire începe
În cheia sol

Vântul bate la fereastră
Trezeşte-te!
Iubirea ta se află la trei ore de zbor
Într-un cuib te aşteaptă
Fii pasăre!

Degetele mele pianotează uşor la fereastră
Azi oare aerul este mai greu decât sufletul meu?
Curaj! Îmi spune Soarele şi-mi întinde o rază
Curaj! Îmi spun şi eu şi m-arunc zmeu

Ce vreme înşelătoare...
Plouă

Îmi amintesc că numele Ei era numele Meu
Şi-mi amintesc că nu demult
Îi aruncam cu bulgări în geam
Însă cine era de fapt Ea? Cum gândea?
Cine se ascundea după perdea?
E greu să păstrăm amintiri frumoase
Pentru că oamenii greşesc deseori
Pentru că numai aşa pot muri mai lesne
Trăind clipa
Ea a fost martora sentimentelor mele
Iubita de la capătul lumii
O femeie ce-mi aminteşte de 10 februarie
O femeie pe care n-o voi uita niciodată
Poate că sunt un naiv care luptă
Pentru valoarea unei idei
Iubirea care durează

Se pare că
fulgerul industrial căzuse neghiob
în mijlocul pieţei
fibrele porţilor oarbe arzândă
îşi ascundeau ochii sub gratii
tarabele zgomotoase
se-nghesuiau galben roşu
mirosind a resturi de toamnă
trecută de genunchi
şi precupeţele, vai, locuind
pe pungile murdare de reclame
plângeau
fumul lingea pietre după ce obosit
fusese martorul tuturor
copacilor morţi în picioare
fetiţele înveşmântate-n funingine
îşi căutau şosetele albe
cu care să se facă nevăzute
în ciuda sângelui bolborosind

În dimpotriva raiului nu plouă,
Căci toamna are-accesul interzis
Şi nici nu ninge când e lună nouă,
Iar iarba este verde de Paris

Aici nu cântă niciun greier vara
Doar patefoane fără căpătâi
Zgârie arii când se lasă seara
Din operete ale nimănui

Nu sunt privighetori, de unde zboruri
Sub cerul de hârtie stacojiu ?
Doar vise dezosate după storuri
Şi crânguri mov cu arbori de sicriu