păcatul meu cel mare
este de a fi fost scrisă
lângă tine
căutându-ţi
peste veac
imaculata mireasmă a mâinilor
mimând aceleaşi gesturi
indescifrabile
arabescuri
de pe Planeta Viselor cuminţi
printre pisici şi orătănii
nemuritoare
împletind
basme
la nesfârşit
în dimineţile noastre
secrete
precum albastrul
geamăn din priviri...

păcatul meu cel mare
este
c-adorm
şi-acum
sub icoana ta

iar lângă uşa
plânsă,
stă
mama mea

Eu vorbesc prin petale. Cand sunt intrebata \"Ce nume ai?\", raspund cu petale. Cand el intreaba: \"Ma iubesti?\", declaratia mea de iubire e o-nlantuire de petale. Catifelate-moi-rotun­de-ovale-rosii-albe-­aurii... petale. Acesta e modul meu de comunicare. Nu e frumos? Sunetele inimii mele s-au slefuit indelung incat s-au transformat in petale. Gandurile mele oricat de navalnice si zguduitoare ar fi, se exprima tot prin petale... Nu e oare minunat? Ceilalti ma cunosc si cu mine se simt in siguranta. Se simt iubiti datorita comunicarii mele prin petale.

Joc în spirală învăţat în hinta
atârnată de Mărul Domnesc...
Aureole de mici vietăţi care ne îndrăgesc,
agrişele coapte ce de viaţă mustesc,
bătrânii dragi ce stau lângă vatră
şi blând povestesc.
Cu mâinile-n poală şi năframa legată pe frunte
Bunica grăieşte de munte.
Iar Psalmii iubirii, cu glas tare şi răguşit,
Doar Bunicul i-a mai citit.
Mirosul pâinii calde, un cald sentiment.
Iubire ce vine dinlăuntruri,
cum lumea dinlăuntrul Fiinţei.
Şi Lumina ne locuieşte în egală măsură.

sincer, fără ferestre (din ciclul antimythologica)

insomniac, mă închid deschis spre mine

noaptea deşertul rămâne sincer doar cerul se face negru

fără grabă am să mă joc de-a băutorul de cafea

nimic nu mă convinge, melcii au pornit deja spre zori;

alunec spre mine, călcâiul mi l-am lăsat acasă

arcurile voastre trimit fără noimă săgeţi fără oprire

nepăsător nu vă văd, cafeaua mea e uscată, aşa îmi place

drumul mi-l aleg la întâmplare el rămâne sincer şi îi pun semn

"pe-aici a trecut casa mea, fără ferestre"