Dar

Atlanţii cu plete de alge
mi-au invadat visele
să-mi aducă în dar,
în fulguraţii de har
şi de coşmar
o mare
chemare:
mă îmbiau s-ascult,
în al mării tumult,
sub clopotele meduzelor,
glasul tainic al muzelor,
din adâncul mărilor,
unde murmura de mult
Cântarea Chemărilor

afară ninge rar, cu fulgi de moarte albă
şi lacrimi îngheţate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuţit îmi zgârie retina,
afară ninge rar şi neagră e lumina.

afară ninge rar, încărunţind pământul,
îmi este dor de tine şi bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.

afară ninge rar şi tremură copacii,
şi tremură şi sfinţii şi tremură şi dracii
şi tremură şi morţii când frigul îi încinge,
afară ninge rar şi rar afară ninge.

Se pare că
fulgerul industrial căzuse neghiob
în mijlocul pieţei
fibrele porţilor oarbe arzândă
îşi ascundeau ochii sub gratii
tarabele zgomotoase
se-nghesuiau galben roşu
mirosind a resturi de toamnă
trecută de genunchi
şi precupeţele, vai, locuind
pe pungile murdare de reclame
plângeau
fumul lingea pietre după ce obosit
fusese martorul tuturor
copacilor morţi în picioare
fetiţele înveşmântate-n funingine
îşi căutau şosetele albe
cu care să se facă nevăzute
în ciuda sângelui bolborosind

eram în ultimul tramvai purtînd şevaletul demodat
şi dacă îţi spun cum pictam din nou pe furiş
peisajul uitat despre lumea întoarsă din mine
prin camere cu oglinzi acoperite de cearşafuri

uleiurile îmi vibrau sub degete ca atunci
cînd eşti singur şi vezi în depărtare podul de flori
străvezie fata morgana
poate că am coborît demult dincolo
de la o vreme cineva adună culorile uscate pierdute
sau e urma albastrului cobalt
despre care nimeni nu a scris în decembrie