Mă vei ierta… de uitare
icoană fără de preţ
la care n-am ştiut
obosit de căutare –
cum să-mi înalţ privirea
împovărată de iubire
şi cum să şterg lacrima curată
ce aştepta cuminte
o rază… şi nu promisiuni măsluite?
o!
dar tu să-ţi aminteşti…

în clipe de răgaz
am îngenuncheat
şi sufletul mi-a sângerat
sub lama
gândului acuzator…

Jesus Cyborg

Astazi,
culorile curcubeului
imi alunecă printre
degete.
Ciocanele inimii
transpun
pe claviatura tăcerii
Sonata Mării.

Din scoica mea sidefie,
privesc cum
invesmantate cu toga
licuriciului,
linii venite din ale mării
adâncuri
dezvăluie intr-un ritm
năucitor
misterul geometriilor.

Cerul-
unic spectator in singurătatea
deplină,
răsfrânge mesajul de taină
al luminii...
şi animă
steluţele-
mici note muzicale
sa-mi cânte psalmi
in fapt de seară.

păcatul meu cel mare
este de a fi fost scrisă
lângă tine
căutându-ţi
peste veac
imaculata mireasmă a mâinilor
mimând aceleaşi gesturi
indescifrabile
arabescuri
de pe Planeta Viselor cuminţi
printre pisici şi orătănii
nemuritoare
împletind
basme
la nesfârşit
în dimineţile noastre
secrete
precum albastrul
geamăn din priviri...

păcatul meu cel mare
este
c-adorm
şi-acum
sub icoana ta

iar lângă uşa
plânsă,
stă
mama mea