Călător printre cuvinte 2

oceanul, în trei părţi se despicase
să ude mărul necopt
din palma mea stângă.

veninul mlaştinilor se hrănea
din mişcarea piciorului meu drept.

între cele două lacrimi mirate
se surpase respiraţia lutului alb.

mâinile săpaseră în grote
să mai caute ochii verzi ai smaraldului.

sângele lavei se cuibărea
în poala unui cuvânt articulat.

aruncam jar în adâncul irisului
şi respiram tinereţea dimineţilor contemplate.

Sunt un fluture de noapte
care îşi arde mereu aripile de cântec...
Sunt femeia
care aduce întrebări eterne în suflete...
Sunt eu...
cea care ucide apusul
cu umbre de vis...
Sunt mâna care mângâie
si gândul care sărută...
Sunt adierea vântului prin părul tău...
Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii...
Atinge-mi faţa să afli
cum se aprind în mine felinarele sângelui !
Atinge-mi căldura
să poţi topi vorbele la flacăra
trupului meu !
Se cutremură amurgul în braţele mele
când te mângâi...

De exemplu, pe atunci, în adolescenţa şi tinereţea mea, era de-a dreptul periculos să critici. În general, orice sau pe oricine – dar cu atît mai periculos să critici un „membru”. Puteai fi, cel mult, criticat. Sau îţi puteai face autocritica, tovarăşi, că doar e constructivă... Dar în niciun caz să critici vreun aspect – că te dai la Ţărişoară. Nu sunt toate bune – dar ne străduim. De ce am face jocul duşmanilor, care nu au altceva de făcut decît să ne batjocorească ţara?

am cunoscut femeia
cu trup de optsprezece ani
ceva în mine azi a murit
şi mă întreb dacă va mai renaşte vreodată
în inima mea
acea pasăre uriaşă cu aripi de foc
şi lacrimi de Soare

prin mine Domnul îşi face marea lucrare
mă ţine de mână şi mă poartă prin lume
îi arde de glume îmi spune nu fii trist
în inima ta
renaşte un Christ cu plete cărunte
în sufletul tău se-nalţă un munte