voi privi
deasupra doar
n-am niciun motiv
să aprind această lumânare

în mine toţi copacii
sunt goi şi înalţi
tăcerea n-are nevoie
de lumini
nici de ceară
albul său
e atât de cald
în palmele mele
iar întunericul
o infinită icoană

Când aricioaica își adoarme pruncii

și luna laolaltă ațipește,

în bradul din grădină,

cu veverițele încă mestecând în somn,

ghindă după altă ghindă,

Atunci cineva

tiptil, tiptil,

ca dinspre nicăieri venit

se apropie de casă.

.

Când paznicii mei neobosiți, câinii,

au încetat în noapte, să mai asculte,

vocile de sete sugrumate ale vulpilor din vie

și focul sobei

ce s-a luptat cu insolența serii,

fură acum și el un somn rapid

pe-un ultim jar de lemne,

Atunci cineva,

Nisipul s-a-necat în mare
printre meduze albe de spaimă,
se trezesc şi melcii din uitare
îşi scutură cochiliile de stânci
să lumineze decorul
înnorat de pe sprâncenele mării.
Haideţi să dansăm!
timpul se scurge-n mănunchi
de rouă
să-l aducem în hora noastră,
să-i ademenim copii
cu lacrima păcătosului.
E mai uşor
să pui căpăstru minunii
decât să minunezi cerul
cu trăiri eterne...

mai ştii
momentele acelea cînd te aşezai lîngă mine cu privirile tale tăcute
ne dezbrăcam de haine de gînduri de caracter...