Înlănţuie-mi sufletul
de veşnicia universului.
Pironeşte-mi inima
de stânca agonică – a zădărniciei –
Să curgă suferinţa-mi 
în apele-nceputului
şi, mutilat de – fulgerul Creaţiei,
să strig – necunoscutului:

„Iată-mă!

nu închide uşile toate
ci vindecă-mă
acestei seri
ploaia poartă gust sălbatic de sînge,
doar leagănul cerului mă dezmiardă
zălog nesomnului tu pătrunde
cand mări depărtînd
veni-vor supuse
de nicăieri

torentele cad prin burguri bolnave
umbrele trec prin pîntec povară
moartea să-mi nasc
de neunde
spre-de-din-doi
dinafară

azi fie-mi mantie şi mă-nfăşoară
şi-aruncă zăvorul
nins pînă ieri

...nu închide uşile toate
ci vindecă-mă
acestei seri...

M-a blestemat un cuvânt

M-a blestemat un cuvânt
că l-am risipit în vânt
Aşa c-am devenit vânt,
pe cuvânt...
M-am certat cu valurile,
n-am cruţat nici ţărmurile,
nici deşertul, nici pădurea,
pretutindeni şi aiurea
După ce s-au zbuciumat,
valurile m-au trădat
Nisipul nu m-a iertat,
în suflet s-a furişat,
(stâncile m-au sfâşiat)
Pădurea m-a păcălit,
s-a mulţumit c-un şoptit
Când am certat stelele,
mi-am găsit belele;
m-au dezlegat de cuvânt,
să-nvârt morile de vânt

afară ninge rar, cu fulgi de moarte albă
şi lacrimi îngheţate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuţit îmi zgârie retina,
afară ninge rar şi neagră e lumina.

afară ninge rar, încărunţind pământul,
îmi este dor de tine şi bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.

afară ninge rar şi tremură copacii,
şi tremură şi sfinţii şi tremură şi dracii
şi tremură şi morţii când frigul îi încinge,
afară ninge rar şi rar afară ninge.