Ce-i fericirea mea ? O-mprăştiere
De aripi albe pe gunoiul zilei.
Ce-i judecata mea ? Silinţa Scyllei
De-aş căuta Charybda din artere.

Ce e dreptatea mea ? Frământ argilei
Lipind în trup izbânzi fără avere.
Ce e virtutea ? Truda la galere
Să pot ajunge-n marginea veciei.

Am obosit de stearpa toleranţă,
De binele făcut pentru un orb,
De mâna strânsă pururea pe clanţă,

De caşul smuls din gheara unui corb.
Acestea nu-s nimic fără speranţă.
Pe buza clipei reci avid o sorb.

23 septembrie 2004

Pofta de-a fi un Om şi-un Zeu în spaţii
S-a împlântat în visul meu, fierbinte.
A scotocit păduri de oseminte,
Să urce pod peste răstimp şi naţii.

Pot să cobor tot mai adânc în minte,
Ca să primesc de la săgeţi ovaţii,
Să trec un duh prin veşnice mutaţii
Şi să-l înalţ în templul de cuvinte.

Pot să-nteţesc tumultul din artere
Ştiind să tulbur umbra unui nor.
În trup să ferec clipa de plăcere

Şi gândul drept să-l fac netemător,
Dar rosturi vii, de patimă şi miere,
M-au aruncat în valul pieritor.

tatăl prietenei mele
apare în versurile ei ca un înger dezorientat
sângerând patern din aripa înjunghiată
a murit în aceeaşi primăvară ca şi tata

eu nu cred că îngerii au aripi
asta este o invenţie jalnică a mileniilor trecute
dar dacă există, atunci
nu pot fi decât călători quantici
între lumi paralele

cu îngerii se poate comunica prin semne
sau prin sunete
ei recepţionează unde şi împărtăşesc cu noi
fragmente de infern metafizic

odată cu oamenii mor şi ideile măreţe
moare şi gloria lumii
vanitatea rămâne o zdreanţă
cu care orbii se şterg de lacrimi

ce fericit sunt când vine o poezie
aşa ca un înger ce-şi caută aripile
printre cuvintele mele

aşa ca o doamnă tăcută şi frumoasă
iubindu-mă departe de ochii lumii

aşa ca între două vieţi ca între două
pete de sânge ca între două şoapte
ca între două vise

aşa ca într-un autoportret
cu ochii închişi