De-mi vei cere...
să mă dezbrac de trupul meu de lut -
să părăsesc al lumii
vechi tumult
şi, ca flacără sublimă,
să transced în absolut -
voi face-o!

...şi voi îmbrăţişa o taină,
unde cuvintele
n-au loc...
ci doar tăcerea,
nemărginirile albastre,
şi inimile noastre...
atât!

De-mi vei cere...
mă voi descătuşa de patimi,
de umbra grea a nopţii
păgânul cânt al sorţii,
şi-n urmă voi lăsa dureri
ce temniţă mi-au fost
ca până - ieri -
dar...
trebuie să-mi ceri!

la un an depărtare de fereastra mea
doi cai îşi rumegă propria umbră din iarbă
liniştiţi şi albi
o rumegă încet ca moartea unui peşte

dimineaţa mă trezesc
picurând din tavan în aşternuturile mele de nisip
după care deschid fereastra fac nişte genuflexiuni
cu armura pe mine etc până seara

Totul este să scrii vinerea după-amiaza
când ploaia izbeşte păsările
de grumazul casei
pic pic picur
să scrii cu ploaia care adună în jgheab
ideile despre nemurire
ca şi cum acolo sus
timpul s-ar destrăma în mesaje umede
când helicopterul îngreunat
se învârte brusc în jurul rotorului
şi cade...
vinerea după-amiaza când străzile gem
de apa neîncăpută în pâlniile pamântului
şi picioarele umblă stinghere
sub stăpânii ascunşi în umbrelele veştede
ziua când preţurile cresc nevăzute
în magazinul închis până luni